De ce „femeile street artiste” nu sunt doar „street artiste”?


Traducere Ioana Florea

text original de Caroline Caldwell, 10 martie, 2015

Why Aren’t “Women Street Artists” Just “Street Artists”?

 

Ca tânără femeie şi artistă implicată în street art, încerc să-mi înţeleg identitatea în sfera artei. În ultimul timp, bombardamentul cu articole de genul „Topul celor mai bune 10 femei street artiste” a făcut ca diferenţa între a fi „artistă” şi a fi „femeie artistă” să devină o sursă de conflicte interioare. Mă simt ca şi cum lumea se aşteaptă de la mine să-mi placă acele articole şi să mă simt empowered sau aşa ceva. Poate este din cauză că merg la o şcoală de arte din cele „progresive şi liberale” care recunoaşte genul ca spectru (ceea ce, în mare parte, înseamnă doar că sunt scoase indicatoarele „bărbaţi” şi „femei” de la toalete). Dar mesajul acelor articole centrate pe femei mi se pare la fel de aiurea ca şi reclamele pentru arme de jucărie marketate special pentru fete. Ca şi cum ar spune „este ok să-ţi placă asta acum, pentru că acum are şi o floare desenată”. Nu vreau să mai citesc niciun articol care spune „şi femeile pot face asta!”, fără să aducă în discuţie problemele sociale mai ample legate de inegalitatea de gen existentă în street art. E clar că dorinţa ca femeile să reuşească este prezentă în aceste articole, care sunt bine intenţionate. Dar de fapt avem nevoie de o schimbare sistemică în situaţia femeilor în general, înainte să putem vedea schimbări pozitive în street art.

Când citesc despre sexism în lumea artei, numerele contează. Când compar procentul de bărbaţi şi femei absolvente ale instituţiilor de artă cu procentul de bărbaţi şi femei expuse în galeriile de prestigiu, este uşor să trag concluzia că brusca diminuare a expunerii femeilor în galerii îşi are cauza în selecţii sexiste. Deci, mi se dă impresia că furnizorii de artă sunt cei care pot fi traşi la răspundere în mod direct şi calculat pentru procentul scăzut de femei artiste prezente în cataloagele lor: galeriile, blogurile, revistele, publicitarii etc. Dar această idee că problema este doar una de reprezentare publică este ca şi cum ai încerca să vindeci o boală mascându-i simptomele. Deci ce văd de fapt este o avalanşă de articole-liste „inspiraţionale” care scot în evidenţă cele câteva femei care „au reuşit” în cadrul unui sistem găunos, dar nicio recunoaştere a forţelor sistemice care blochează egalitatea de gen. Fără acest context, semnificaţia reală a faptului de a fi femeie care face street art devine super neclară.

Unul dintre motivele inegalităţii de gen în street art este faptul că femeile sunt împinse să se simtă vulnerabile în spaţiile publice (mai ales în zonele urbane). Nu mă crezi? Un exemplu simplu şi evident este video-ul „10 ore de mers prin New York ca femeie”. Kudos pentru Tatyana Fazlalizadeh care a semnalizat aceste probleme, prin puternica ei campanie de street art „Nu le mai spuneţi femeilor să zâmbească”. În mod evident, inegalitate nu este o problemă care există doar în cultura street art (deşi unele articole vorbesc ca şi cum ar fi). Adică, pe bune. Câte femei s-or fi gândit „Nu are rost să fac street art pentru că munca mea va fi depăşită de bărbaţi”? Fac pariu că mult mai multe femei s-au gândit „Am fost hărţuită verbal/ urmărită/ obiectificată în spaţiul public, aşa că aventurarea şi furişatul pe străzi nu merită riscul agresiunilor sexuale”.

O analiză rapidă a limbajului folosit în multe astfel de articole aşa-zis feministe relevă faptul că nu sunt deloc o critică sau o provocare la adresa sistemului sexist. Sunt doar „felicitări” pentru femeile care „au reuşit” în cadrul sistemului sexist. Articole precum „10 femei street artiste care sunt mai tari decât Banksy” şi „în căutarea unei Banksy femeie” le evaluează pe femei în funcţie de cât de mult „se ridică la nivelul” bărbaţilor de succes. Este un fals compliment, cu implicaţii peiorative, care de fapt întăreşte ideea de superioritate a bărbaţilor. Academiciana feministă Dr. Jessica N. Pabón întreabă „De ce un articol care scoate în evidenţă munca femeilor, într-un domeniu monopolizat de bărbaţi, ar scrie despre ele din perspectiva muncii bărbaţilor?”

Este un fel de „momeală feministă” pentru like-uri pe net; cu un conţinut ridicat de calorii pro-femei, dar cu valoare nutritivă scăzută, cum ar spune Ann Friedman. Prea multe dintre articolele de genul „topul celor X femei street artiste” prezintă artiste care au zis răspicat că nu vor ca munca lor să fie definită prin criteriul limitativ al genului. Acest articol, care se referă la Faith47 şi Aiko ca fiind „femei Banksy” (ceea ce este o apreciere ridicolă, dacă scopul ei este încurajarea femeilor), chiar menţionează faptul că ambele artiste şi-au exprimat cerinţa de a nu fi catalogate drept street artiste „feminine” şi o citează pe Faith47 zicând

Atitudinea mea a fost mereu să mă concentrez doar pe muncă şi nu pe ce rasă sau gen am.”

Swoon, una dintre cele mai citate artiste în topuri şi liste, a spus într-un interviu pentru Freshness Magazine:

„Uneori mă gândesc că mama mea s-a luptat atâta în anii ’70 ca eu să pot avea o viaţă normală, în care să nu fie vorba despre a fi <o femeie artistă>, ci <artistă> şi punct.”

Se pare că prin simplul fapt că eşti femeie, arta ta devine evaluată în termeni de gen. Această evaluare blochează o apreciere mai nuanţată a artei realizate de femei şi blochează controlul artistei asupra propriei naraţiuni. „Orice fel de artă faci, va fi etichetată ca feminină”, spun Guerilla Girls într-o listă ironică de avantaje de a fi femeie artistă. Unele artiste adoptă abordarea asta. Elle, una dintre apariţiile centrale ale articolelor cu topuri, spune

Atunci când am început [street art şi graffiti], erau atât de puţine femei pe stradă, încât a fost important pentru time să fiu deosebit de feminină, în culori şi în nume…A fi femeie nu este o scuză să nu faci nimic şi îmi place să cred că am contribuit la promovarea acestei idei.”

DA! Uneori este importantă recunoaşterea genului. Dar poate aceste articole ar fi mai bune dacă ar aduce în discuţie femeile artiste care au încercat să spună ceva despre gen, sexualitate sau feminism prin arta lor, decât să impună această naraţiune asupra artistelor, doar pentru că sunt femei. Sau, pentru a caricatura formatul articolelor-liste, „15 Motive pentru care femeile nu poartă căşti atunci când merg noaptea spre casă”.

Această problemă nu se limitează la discursurile publice despre femeile street artiste, ci şi alţi artişti/ alte artiste marginale au încercat să se elibereze de etichete impuse. Când Adrian Piper s-a retras dintr-o expoziţie despre black performance, a spus că un mod mai util de a celebra contribuţia ei la lumea artei ar fi includerea într-o „expoziţie multi-etnică, în care publicul american să aibă rara oportunitate de a analiza direct realizările inovatoare ale artistelor/ilor afro-americane/i, în relaţie cu cele ale colegelor/ilor din întreaga lume a artei”. În mod similar, organizatorii expoziţiei „Jew York” [„jew” înseamnă „evreu”] din New York au fost respinşi de câţiva artişti/e invitaţi/e, care nu au vrut să fie catalogaţi/e astfel. Iată unul dintre răspunsurile de refuz, care iese în evidenţă:

Luis Camnitzer, artist uruguaian născut în Germania, care a resimţit un conflict interior într-atât de puternic încât nu a putut decide dacă să refuze sau să contribuie cu o lucrare. Aşa că a trimis o scrisoare în care şi-a explicat dilema, iar aceasta a devenit parte din expoziţie. Scrisoarea spunea:

Să refuz invitaţia pe motiv că simt că este o catalogare artificială şi anecdotică, irelevantă pentru munca majorităţii artistelor/ilor invitate, şi deci mânjită de o aromă de fundamentalism ciudat? Sau trebuie să accept, pe seama nevoii mele de a nu-mi renega legăturile evreieşti ataşate datoriei etnice şi credinţelor mele? Această scrisoare încearcă să fie compromisul meu, chiar dacă poate nu va fi pe placul tuturor.”

Căutarea identităţii mele a început cu întrebarea de ce arta mea trebuie să aibă caracteristici de gen. Dar citind comentariile la videoclipuri ca 10 ore de mers prin New York ca femeie” îmi dau seama că suntem încă în secolul 16. Sexismul este adevărat şi genul este important, dar este şi destul de limitat ca metodă de evaluare a expresiilor artistice, iar acum este cam singurul mod în care femeile în street art sunt evaluare. Ce ar trebui să fac dacă cei/cele de la ziarul Huffington Post apar la uşa mea? Ce ar trebui să facă alte femei? Spunem „OK, de data asta da, pentru că apariţiile media mi-ar putea folosi în carieră” sau nu ne mai băgăm în pseudo-fem-blabla, care reduce aprecierile pentru femeile artiste la genul lor? Sexismul trebuie oprit, dar listele „inspiraţionale” nu direcţionează atenţia într-acolo.

Via: http://hyperallergic.com/188992/why-arent-women-street-artists-just-street-artists/

1 comment

Add yours

+ Leave a Comment